ROMANIA DUPA PRIMUL RAZBOI MONDIAL CONTEXTUL CONFERIT DE ARHITECTURA EXISTENTA
Patrunderea noilor curente artistice in Romania gaseste in tara si in special in Bucuresti o arhitectura eterogena, caracterizata prin coexistenta stilurilor neoclasice, bizantin sau eclectic, la care se va alatura stilul neoromanesc, ce prelucra arhitectura populara si religioasa romaneasca, fiind considerat ca simbol in aspiratia catre idealul de unire nationala. Dupa 1918, odata acest ideal realizat, potentialul spiritual al tinerei generatii de arhitecti se va racorda puternic la miscarile culturale de avangarda europene, contribuind prin aportul ei la realizarea unei arhitecturi comparabila cu creatiile de referinta universale. Pe de alta parte academismul francez, adoptat de orientarea Scolii Romanesti de Arhitectura, este prezent prin lucrari importante realizate in Bucuresti de catre arhitecti francezi. Primele tentative de organizare a arhitectilor romani si de constientizarea a rolului lor in societate incep cu 1891, prin infiintarea Societatii Arhitectilor Romani, prezidata de Alexandru Orascu; recunoasterea lor oficiala se va face in 1932, cand s-a creat Corpul Tehnic al Arhitectilor.
Ca si la nivelul mondial, folosirea betonului armat in constructiile ingineresti a devansat utilizarea lui in arhitectura civila. ]n 1888 se construiesc primele silozuri de cereale din beton armat, in porturile Braila si Galati, de catre inginerul Anghel Saligny, in sistem Monier; urmeaza constructiile de poduri si sosele. Arhitectura acestor constructii, dictata de modul de rezolvare a problemelor structurale, caracterizata de simplitatea formelor, poate fi considerata ca un preludiu la noul limbaj formal. Structura portanta, conceputa pentru a raspunde necesitatilor funtionale, elimina elementele decorative, lasand perceptiei imaginea primelor performante ale noului material de constructie al secolului XX.
Folosirea betonului armat la cladirile civile incepe in Romania cu 1906, fara insa ca structura de rezistenta, ce reprezenta o noutate in modul de solutionare, sa actioneze determinant asupra optiunilor estetice.
Cu putine exceptii, aproape toti arhitectii romani ai perioadei interbelice au atins cu unele din lucrarile lor zone stilistice apropiate de stilurile istorice ale inceputului de secol. Unii dintre ei au parcurs, prin creatiile lor, un drum ce evolueaza conceptual, culminand cu realizari de marca de factura moderna. Altii se vor exprima in acelasi timp, sau in perioade de timp apropiate in termeni stilistici diferiti, conditionati de modul de intelegere al contextului amplasamentului, de tematica proiectului sau de sensibilitatea autorului in raport cu subiectul propus. Experimentarea stilistica este adesea considerata ca un exercitiu de virtuozitate si ca o intelegere a rolului si impactului social al arhitecturii.
Duliu Marcu, unul dintre arhitectii de mare valoare ai acestei perioade, motiva propria evolutie a conceptiei lucrarilor sale: "Desi aveam o mare inclinatie si chiar usurinta spre desen si pasiune pentru ornamente si decor, totusi am devenit mai tarziu adeptul arhitecturii simple, fara belsug de ornamente, care prin justetea proportiilor si armonia plasticii trebuie sa dea ochilor si ratiunii cea mai deplina satisfactie".
sursa www.ici.ro
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu